Mănăstirea Zamca şi Biserica Turnu Roşu

Atât Turnu Roşu, cât şi Mănăstirea Zamca, clădiri înrudite prin originea lor armenească, au fost martore la creşterea Cetăţii Sucevei, la invaziile turceşti, tătăreşti şi la cele polone, au văzut înflorirea şi apoi decăderea comunităţii armeneşti pe aceste meleaguri, au asistat la demolarea vechilor clădiri, la dispariţia străzilor încărcate de istorie şi la ridicarea de noi şi noi cartiere, tot mai aproape de ele, înghiţind mereu vestigiile istorice.

Mănăstirea Sfintului Oxent şi prigonirea lui Petru Rareş
Mănăstirea Zamca, situată în extremitatea de vest a oraşului, pe platoul Arenilor, are propriile sale legende, care trăiesc încă în zidurile sale, în clădirile ce au rezistat cu îndârjire asediului timpului şi al cotropitorilor.
O versiune armenească despre povestea mănăstirii spune că numele iniţial al mănăstirii a fost Sfintul Oxent (Auxentie), ctitorii acesteia fiind trei fraţi, Auxent, Iacob şi Grigore, care au cumpărat locul.
Primul dintre ei a înălţat biserica, care a primit hramul Sfintului Auxentie, al doilea, capela de la apus, iar ultimul a realizat turnul cu clopotniţa, care are hramul Sfântul Grigorie Luminătorul.

O altă versiune e cea oferită de singurul preot armean de prin zona aceasta a Moldovei, Azad Mandalian, care spune că, "din 1401, aici a fost prima episcopie armeană, după cum reiese dintr-un hrisov domnesc al lui Alexandru cel Bun, în care se certifica că i se acorda episcopului Hovhannes dreptul de a păstori peste întreaga comunitate armeană din Moldova.
Sediul episcopiei a fost chiar prima clădire, cea prin care se intră azi în incinta mănăstirii.
Armenii au fost bine primiţi de domnitorii români din acea vreme, adică urmaşii lui Alexandru cel Bun şi ai lui Ştefan cel Mare, în schimb, pe timpul lui Petru Rareş a fost o perioadă de reprimare a lor, pentru că erau considerati neortodocşi şi se dorea trecerea lor la ortodoxismul românesc.
În acele vremuri tulburi, o parte din ei au fost ucişi, alţii au fugit în Transilvania, îndrumati de episcopul Minas Zilichtar-Oglu, iar Mănăstirea Zamca a fost arsă. Biserica a fost din nou ridicată pe timpul lui Ion Voda cel Cumplit, care era armean dupa mamă, de i se şi spunea "Armeanul".
O altă variantă istorică leagă Mănăstirea Zamca de anul 1551, când, după prigoana lui Stefan Rareş, se reclădeşte biserica şi mănăstirea, ctitor fiind Agopsa Vartan, a cărui piatră de mormânt se găseşte în mijlocul naosului, cu următoarea inscripţie: "Aceasta este piatra de mormânt a lui Agopsa, care este fiul lui Amira, care este ctitorul acestui locaş, a murit în anul armenesc 1000/plus 61 (1612)".

Zamek, fortăreaţa regelui Ioan Sobieski
Numele de Zamca l-a primit dupa ce trupele polone ale lui Ioan Sobieski, venite în timpul campaniei turceşti din 1690-1691, au ocupat Suceava, stabilindu-şi cantonamentul la mănăstire.
Atunci a fost realizată structura de fortareaţă, prin întărirea cu ziduri şi prin săparea de şanturi de jur-împrejur, numele actual al mănăstirii fiind dat dupa apelativul polon zamek, care inseamna cetăţuie, fortificaţie, întăritură.

 

Mărirea şi decăderea armenilor din România
În 2001, armenii au sărbătorit 600 de ani de la înfiinţarea primei episcopii armene pe aceste meleaguri, fiind prezent şi Înalt-preasfinţia sa arhiepiscopul Dirayr Marchidan, şeful eparhiei armene din România. De ani buni, puţinii armeni care au mai rămas se zbat să obţină fonduri pentru repararea monumentelor lor. Au primit ajutor de la statul român, de la biserica ortodoxă, iar acum, din vara aceasta, părintele Mandalian vrea să ţină slujbe şi la Mănăstirea Zamca.

 

Din păcate, este singurul preot armean din zonă, încât face slujbe şi la Sfânta Cruce, şi la Hagigadar, dar şi în bisericile armeneşti din Iasi şi Botoşani. La Hagigadar, pentru că vine multă lume, ţine slujba şi în limba română, dar liturghia o face în limba armeană. "Sunt foarte puţini cei care mai ştiu vechea lor limbă, majoritatea s-au românizat ori au plecat de pe aceste meleaguri.
E păcat, pentru că aici erau aproape 4.000 de familii de armeni. Armenii au ajuns aici datorită comerţului, erau negustori. Acum ne-am împuţinat, deşi iniţial au fost recunoscuţi ca cetăţeni, au cumpărat pământuri şi s-au stabilit aici, au făcut case şi în mod automat şi biserici. Este păcat că nu au fost întreţinute toate monumentele istorice. Dacă evreii au plecat, trebuie să distrugem sinagogile? Acum în Suceava mai sunt aproape 100 de armeni, majoritatea bătrâni.

Mulţi dintre ei au uitat limba armeană, care aproape că s-a pierdut", spune cu tristeţe părintele Mandalian, rostind apoi câteva cuvinte în limba strămoşilor lui, veniţi dintr-o ţărişoară învecinată cu Turcia. Pe vremuri, comunitatea armeană de pe aceste meleaguri era destul de puternică, iar ca dovada stau cele două mănăstiri şi cele trei biserici ridicate de ei.

Au fost două mari evenimente care au făcut ca o mulţime de armeni să se stabilească pe meleagurile Moldovei. Mai întâi, pe la 1313, un cutremur de pământ care a distrus complet oraşul Ani, capitala Armeniei. Apoi au venit egiptenii, care le-au cucerit capitala refăcută cu greu, mii de armeni plecând atunci în lume. În prezent, populaţia armeana este destul de mică şi foarte răspândită. În lume sunt cel mult 10 milioane de armeni, mare parte dintre ei fiind prin America, Beirut, Franţa, iar în Republica Armeană au rămas cam 2,5 milioane de oameni.

Turnu Roşu, biserica Sfintului Simion

Din complexul de monumente armeneşti din Suceava face parte şi Sfintul Simion, căruia toată lumea îi spune Turnu Roşu. Acolo s-a găsit o inscripţie, pe o piatră de mormânt, datată 1573, care spune că "acesta este mormântul preotului Hovhannes, protopopul bisericii, care este fiul lui Donig, ctitorul bisericii" În 1606 a fost construită clopotniţa, iar clădirea bisericii a fost refăcută de Sima, care în armeană înseamnă Simion, de unde i-a venit şi denumirea bisericii.

Cavouri răscolite în cautarea unor averi imaginare

În 1926 a mai fost pusă o piatră de mormânt, a lui Cristea şi Matilda Hagii, care au refăcut biserica, iar în cinstea şi în amintirea ctitorilor, au donat acest cimitir pentru comunitatea armeană din zonă.

Singura lor rugăminte a fost ca răsplata actelor lor de binefacere să fie îngrijirea mormintelor unde au fost aşezaţi dupa trecerea în nefiinţă. În acel cimitir, precum şi în jurul bisericii, au mai fost găsite pietrele de mormânt ale preoţilor care au slujit acolo, după cum este obiceiul armenesc.

La fel s-au găsit pietre de mormânt şi în jurul bisericilor Hagigadar şi Sfânta Cruce. În prezent, puţini sunt cei care mai pot spune că au văzut cum arată în interior Biserica Sfintul Simion. Aceasta este închisă de peste 45 de ani, din cauza pericolului de dărâmare.

Biserica „Sfintul Simion” nu are nici un fel de picturi interioare, doar zidurile sunt crăpate, la fel ca şi altarul. În interiorul ei au intrat şi mulţi oameni ai străzii, au spart mormântul Hagiilor, crezând că găsesc cine ştie ce minuni, aur, nestemate.
Nu aveau ce găsi în mormintul lor, sicriul nu era făcut din aur, nici măcar din cupru, ci din fier simplu, dar până nu s-a sudat intrarea nu s-au liniştit.

Mai ales dupa 1990, numărul vagabonzilor care intrau acolo era tot mai mare, găseam a două zi haine rupte, sticle şi mizerii", povesteste Azad, privind cu ochii minţii către vremurile copilăriei sale, când cartierul armenesc mai exista încă, deşi doar ca o umbră a celui existent până la prigonirea lor de către comunişti, care le-au luat aproape tot ce aveau: case, pământuri şi averi. Acum cimitirul nu mai este numai pentru armeni, a fost deschis şi pentru români, din cauza lipsei locurilor de înmormântare.

Lupta cu timpurile

În prezent, la nici o aruncătură de băţ de zidurile Mănăstirii Zamca se ridică blocuri gri, monotone, înţesate pe la balcoane de rufele agăţate la uscat.
Casele şi vilele, ba chiar un întreg cartier, se ridică tot mai aproape de mănăstire, ameninţând să o "sufoce" prin prezenţa lor, să îi răpească frumuseţea simplităţii sale, sporite de urmele lăsate de veacurile ce s-au scurs peste ea.
Calugării acestei mănăstiri îşi continuă viaţa în iarba ce răsare în ogradă, sângele lor curge prin seva copacilor din curte, umbrele lor au rămas imprimate în zidurile înnegrite, iar osemintele cavalerilor ce s-au luptat pe aceste meleaguri s-au contopit cu pietrele fortificaţiilor.
Mâzgâliturile caraghioase ale celor care au călcat prin mănăstire, scrijelind nemiloşi pietrele înnegrite de ploi şi vânt, vor deveni şi ele istorie într-o zi. Timpul e stăpân peste toţi şi toate.
Iar aşa cum neamul armenilor s-a stins de pe aceste meleaguri, tot aşa, într-o zi, locurile în care trăim vor grăi despre noi, despre ce fel de oameni am fost.