Login Form
| Ion Ungureanu la cea de 74-a aniversare |
| Scris de Oxana | |
| Marţi, 11 August 2009 14:11 | |
|
Ion Ungureanu a venit la
începutul anilor ’60 în lumea basarabeană – înstrăinată, mankurtizată,
terorizată de istorie – ca un fenomen intelectual aparte, ca un copac imperial
crescut în mod neaşteptat într-un desiş de arbuşti. Făptura lui fiziologică –
înal
Tot
ce face este gândit întâi sau este şi gândire. E în acest sens un spirit
germanic, căci nu întâmplător se spune că dacă neamţului i se propune să aleagă
între rai şi o discuţie asupra raiului, acesta alege, bineînţeles, discuţia. Ion
Ungureanu e un causeur, un convorbitor de elită care îşi clădeşte argumentele
în mod piramidal. Vârful cel mai luminescent îl constituie, desigur, argumentul
suprem, ultima ratio. Ca
om de teatru, nu se dă în spectacol (deşi lucrul acesta se mai întâmplă), ci
construieşte, înscenează spectacolul. Thalia lucrează în fiinţa lui cu forţe
native, originare. Teatralitatea, în sensul cel mai bun al cuvântului, e stihia
sa, este o expresie a voinţei nietzscheene de putere (prin artă). „Luceafărul”
de atunci trebuie identificat cu Ion Ungureanu, între fenomenul pre nume
Luceafărul şi fenomenul pre nume Ungureanu existând un semn absolut de
relaţionare sinonimă. „Luceafărul”a
fost un teatru şi Ungureanu un om de teatru. Teatru adevărat şi om de teatru
adevărat. Un teatru în care se vorbea frumos româneşte şi care era pentru noi,
studenţii de atunci, o şcoală de limbă română pronunţată cu siguranţa –
eminesciană – că nu noi suntem stăpânii ei, ci ea este stăpâna noastră şi cu convingerea
– eminesciano-heideggeriană – că ea ne asigură certitudinea de a fi popor
ziditor de istorie.
Ion Ungureanu a convins lumea că un teatru, chiar dacă îl joacă bine pe
Shakespeare, îşi impune personalitatea prin valorificarea generoasă a
dramaturgiei naţionale. Şi-a dat în vileag, în aceste condiţii, o ipostază
nouă: acea de dramaturg, acea de arhitect dramatic (căci Caragiale zice
că dramaturgia nu e literatură, ci arhitectură), concreator cu autorul
autohton, bun povestitor sau talentat poet, dar încă neofit în domeniul acestei
„arhitecturi” teatrale. Astfel au apărut Aureliu Busuioc, Constantin Condrea şi
Andrei Strâmbeanu cu memorabilele piese Radu Ştefan, întâiul şi ultimul,
Copiii şi merele, Minodora. Dramaturgia a început să se facă nu la masa de
scris în lumina lămpii de birou, ci în teatru, pe scenă, în actul verificării
exigente cu statutul estetic al genului. A
survenit, apoi, în condiţiile de expulzare din republică, conlucrarea cu Ion
Druţă, fapt care-i determina pe criticii dramatici să frecventeze Teatrul
Armatei Ruse (pe atunci Sovietice) după ce nu mai fusese pe acolo timp de 15
ani. (Există o mărturie de acest fel a unui cunoscut critic moscovit.) În
spectacolele ungureanene „narativul” Druţă era dinamizat, pus stăruitor pe axa
dramaticului, pe un echilibru al etnicului şi al general umanului. Prin urmare,
Ion Ungureanu – creator de teatru, dar şi Ion Ungureanu – creator de
dramaturgi. Prin teatru, prin
„Luceafărul” a modelat o nouă gândire – românească, o nouă estetică –
autentică, o nouă mentalitate – vie, opusă inerţiei. Pe
seama miniştrilor culturii, care nu întotdeauna erau nelalocul lor, s-au făcut
butade şi s-au spus cuvinte de spirit precum că „nu ne temem de ministrul
culturii, ci de cultura ministrului”, că problema cea spinoasă nu stă în faptul
că noi nu cunoaştem pe ministru, ci că el nu ne cunoaşte pe noi şi altele de
felul acesta. Aflarea lui Ion Ungureanu în scaunul de ministru a inversat
formulările spirituale, spunându-se că ar fi bine să fie şi cultura la nivelul
(înălţimea) ministrului, că avem şi un ministru cu tot cu pleşu (aluzie la
Andrei Pleşu, ministrul culturii din România). Verva
publicistică inegalabilă rămâne tot atât de accentuată în ultimul timp, căci
Ungureanu ca analist, ca gânditor, ca bun român, ca om de cultură rămâne un
cavaler al adevărului. Al adevărului despre fiinţa noastră, despre limba pe
care o rostim, despre istoria noastră. Despre faptul că trebuie să avem, la
această oră a europenizării şi mondializării imperative, conştiinţa că suntem
români şi europeni. Mihai CIMPOI    
|
Comentarii
I'm from Canada :) and I think I found a new spot to hang
So, what's everyone think about the Great Olympic Games here?