Ion Ungureanu a venit la începutul anilor ’60 în lumea basarabeană – înstrăinată, mankurtizată, terorizată de istorie – ca un fenomen intelectual aparte, ca un copac imperial crescut în mod neaşteptat într-un desiş de arbuşti. Făptura lui fiziologică – înaltă, statutară, „gulliverică”, de brad carpatin cu rădăcini vânjoase prinse în stânci de neclintit – vine ca o mărturie a corespunderii depline înălţimii sale intelectuale. Vom găsi, în ea, şi sinonimia cu o verticalitate morală, menţinută ca un blazon de nobleţe „aristocratică”.
 
                Că este un aristocrat al spiritului – indiscutabil, aşa cum sunt indiscutabile creşterea buimacă a ierbii sau curgerea nestăvilită a apei. Am putea bănui că e în figura lui şi în acţiunile lui ceva „providenţial”, ceva ce ţine de o rânduială a firii. Apariţia sa ar fi în cel mai înalt grad justiţiară, date fiind golurile care s-au produs în cultura română din Basarabia, în gândire şi în simţire.