- Vă rugăm să ne spuneţi câţi români trăiesc în zona în care dumneavoastră scoateţi ziarul?

- Românii sunt de fapt talpa ţării acolo, însă se înscriu şi ucraineni şi alte naţionalităţi pentru că se simte o răceală faţă de moldoveni. Şi dacă copiii lor vorbesc în casă moldoveneşte trebuie să se dezică de acesta în public şi să înveţe ucraineană. Sunt cazuri când prin sate precum Valea Hoţului, Dolinsk unde s-au închis şcolile moldoveneşti, la Tocila şi la Andrabura am luptat cu toţii să se păstreze deşi se învaţă facultativ în româneşte de la clasa I până în clasa a XI-a, cu grafie latină. Suntem bucuroşi că vom fi citiţi de generaţia tânără pentru că cei care au terminat şcoala după 1960 au învăţat în şcoala rusă şi nu ştiu să citească româneşte, cu grafie latină, de aceea voi fi nevoită să public materiale şi cu grafie chirilică, să poată lumea citi. Cei bătrâni care au terminat şcoala până în 1938 cunosc grafia latină ştiu să citească. E bine că în prezent copiii învaţă în grafia latină.

- Ce sprijin aveţi din partea autorităţilor? Cum vă subvenţionaţi ziarul, cum reuşiţi totuşi să scoateţi ziarul?

- Oamenii care sunt la conducere în Ananiev şi în Odessa, moldoveni de obârşie dar care nu îşi cunosc limba, mă sprijină din toate punctele de vedere. Nu am nimic cu autorităţile ucrainene centrale, pe mine mă ajută autorităţile locale. Vlad Muntean directorul întreprinderii private de pâine, Bălan preşedintele Comitetului Executiv Raional Ananev, Onsolon, patron de firmă, fac bani şi mă ajută. Uneori sunt nevoită să cheltui pensia mea pentru a edita. Câteodată editura din Ananev cere prea mulţi bani şi trebuie să editez în altă parte cheltuind bani pe drumuri.

- Nu vă este mai uşor la Chişinău să scoateţi ziarul?

- Nici nu vreau să-l scot la Chişinău, nu vreau să am de a face cu nimic, nici cu Chişinăul nici cu Bucureştiul, noi trebuie să ne descurcăm acolo. Entuziasmul şi pensia mea mă ajută. La tipografie sunt nevoită să culeg singură literele, zile întregi, şi îmi este foarte greu. Dar nu vreau să renunţ, este bucuria mea sufletească. Eu am lucrat ca ziaristă la „Tinerimea Moldovei” începând din 1956, apoi în ultimii 20 de ani, până în 1990 am lucrat la „Femeia Moldovei”, când am ieşit la pensie.

-Vor veni alegerile. Ce aşteptaţi de la următoarele alegeri? Vreţi să se îmbunătăţească cât de cât condiţia de editor de ziar?

- Nu cred în nimic. Eu am rămas la nivelul trăitorilor de limbă română care vor să-şi păstreze tradiţiile, cei de jos. Sus nici nu ştiu ce vânturi bat, nu mă interesează, pentru că am nevoie de sprijin iar capul aplecat sabia nu-l taie. Am nevoie numai de sprijinul localnicilor.

- Nu aveţi nici o speranţă de la politicienii de la Kiev?

- Nu. Nu cred, am trăit şi am văzut multe. E mai bine să nu te atingă. Ucrainenii sunt un popor cumsecade, sunt ca şi noi, ceilalţi nu ne lasă să trăim liniştiţi, am trăit milenii împreună. Eu mă străduiesc ca oamenii să cunoască istoria şi de multe ori când public ceva sunt întrebată de unde ştiu şi le răspund că eu caut şi am resurse. Nu vreau să vorbesc despre cei mari pentru că jocul lor nu îl cunosc şi nu vreau să intru în el.

- Dacă aţi colabora cu autorităţile ucrainene aţi avea sponsorizare de la stat, dar refuzând acest ajutor trebuie să vă străduiţi singură.

- Nu m-aţi înţeles. Şefii mei sunt localnici şi ei mă ajută, dar mai sus spre Kiev şi Odessa nu am nimic şi nici nu vreau. E mai bine să nu am de a face cu ei.

- Ce aşteptaţi de la românii basarabeni, de la românii ce trăiesc dispersaţi şi departe de pământul lor de baştină?

- Lumea e ahtiată să-şi cunoască trecutul pentru că sunt amăgiţi că provin din slavi. Au modificat foarte mult istoria, cu bună ştiinţă. Când află adevărul de la mine cad pe gânduri şi încep să încerc să-şi descopere trecutul şi povestesc. Eu mă bazez pe localnici. Am un tiraj mic de 100 – 200 bucăţi, ceea ce consumă toată pensia mea de 600 grivne. Sunt bucuroasă că mă caută pe acasă şi cer ziarul. Mă întâlnesc cu învăţătorii de la şcoala numărul 2 de la Andrabura care vor să se aboneze, dar încă nu am indexul de la Kiev. La şcoală dau ziare directorului şi el le distribuie. După ce ajung acasă vreau să organizez o societate culturală a moldovenilor din Ucraina.

- Nu credeţi că această dispersare în moldoveni, români face un deserviciu, nu este mai bine să fie unitate?

- Eu cred că e prea devreme să trec la denumirea de român, pentru că dacă mă depistează nu mai pot face nimic. În faţa localnicilor românii sunt nişte fascişti. Am cules materiale şi am pregătit o carte cu ce cred localnicii, cum îi au în memorie pe români, şi de acolo am tras această concluzie. Cei care ştiu că sunt români nu mărturisesc acest lucru de frică să nu-şi piardă locul de muncă. Deocamdată trebuie să rămânem aşa cum suntem, moldoveni.

- Mulţumesc frumos.