Adrian Irvin Rozei [alte articole din rubrica "Secante romanesti]

Nu demult, un prieten îmi atrăgea atenţia că există locuitori ai Bucovinei care, fără să fi părăsit vreodată casa în care s-au născut, şi-ar fi putut schimba cetăţenia de şase ori, în 80 ani!

Am întâlnit, nu demult, în Bucovina românească, o persoană care a trait tot atâtea schimbări de identitate, presărate în plus cu nenumărate aventuri demne de un roman în genul „Orei 25”.

L-am cunoscut pe Dl. Carol Ludovic Lemne mulţumită prietenilor mei care locuiesc în acelaşi bloc cu el la Suceava. E drept că citisem un articol care vorbea, acum un an, despre acordarea titlului de cetăţean de onoare al oraşului cu ocazia împlinirii vârstei de o sută de ani. Însă, cu greu mi-aş fi putut imagina că un secol de viaţă poate fi presărat cu atâtea evenimente tragice sau comice. A fost destul să discutăm numai câteva minute pentru a avea revelaţia că o astfel de mărturie nu trebuie pierdută cu niciun preţ. L-am rugat deci să-mi povestească pas cu pas aventura vieţii sale. Şi iată ce mi-a spus:

Interviu cu Anatol Plugaru – fost director al S.I.S.

- Stimate domnule colonel aţi fost unul dintre primii oameni de decizie care au încercat să se dispenseze de elementele străine din serviciul secret al Republicii Moldova. Ce puteţi să ne spuneţi despre acea perioadă în care dumneavoastră v-aţi lovit de multe probleme care priveau direct interesele statului moldovenesc?

- Propunerea de a prelua conducerea Comitetului Securităţii de Stat (C.S.S.) al Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti (R.S.S.M.) a fost neaşteptată pentru mine. Nu aveam experienţă în acest domeniu deşi 70-80% din specificul acestei instituţii îmi era cunoscut datorită faptului că lucrasem mai mulţi ani în cadrul Ministerului de Interne. Acest fapt s-a petrecut în vremuri tulburi, pentru că eu am fost numit la conducere în timpul puciului de la Moscova. Predecesorul meu, generalul Botnaru, nu a fost de găsit trei zile iar preşedintele Mircea Snegur nu reuşea să ia legătura cu Comitetului Securităţii de Stat pentru a afla ce se petrece în republică sau la Moscova. Aceasta datorită faptului că locţiitorii generalului nu aveau împuternicirea de a da detalii. Era o mare incertitudine care i-a făcut să rămână pe poziţii numai pe cei curajoşi, ceilalţi au spălat putina ascunzându-se. În această situaţie Prezidiul Sovietului Suprem de atunci, al cărui membru eram în calitate de preşedinte al comisiei de validare şi pentru etica de deputat, a decis să mă detaşeze acolo, datorită faptului că din noua conducere, aleasă în mod democratic, eu eram singurul care avea o experienţă apropiată de domeniu. Am fost nevoit să preiau conducerea în acele circumstanţe şi din acel moment prima sarcină pe care mi-am propus-o, dar era şi o cerinţă a conducerii ţării de atunci, a fost să reformez acest sistem şi să neutralizez elementul străin interesului naţional. Trebuia să fac în aşa fel încât să preîntâmpin o eventuală rezistenţă din partea celor ce serveau interesele Uniunii Sovietice aici. Nu a fost o sarcină simplă dar cred că m-am achitat de ea.

Interviu cu generalul Anton Hămuraru

- Stimate domnule general aţi fost unul dintre oamenii care au trăit dramatic evenimentele războiului de pe malurile Nistrului. Ce a însemnat acel eveniment, de ce a fost declanşat războiul şi cine era în spatele gardiştilor?

- Această întrebare mă pune întotdeauna pe gânduri pentru că răspunsul pare a fi simplu dar este foarte complicat şi până când vom afla adevărul vor mai trece mulţi ani. Ceea ce a fost era clar şi atunci pentru că fiind pe prima linie şi văzându-ţi duşmanul nu trebuia mare efort să-l identifici. Veniseră de prin toată fosta Uniune Sovietică, cu ţelul de a prăda, de a fura, de a ucide. Nu era vorba despre ideologia sovietică de păstrare a Rusiei Mari, erau mai mult tâlhari. În acele vremuri se formaseră în fosta Uniune Sovietică grupuri ce umblau din ţară în ţară cu aceste scopuri. Erau oameni care nu aveau familii, erau pierduţi de societate, nu aveau nimic sfânt şi le era indiferent dacă erau ucişi sau ucideau ei pe alţii. Se spunea că sunt cazaci dar nu este adevărat.