- interviu cu Simion Gociu -

- Stimate domnule Simion Gociu sunteţi la un moment fast al spiritualităţii şi poeziei româneşti, sunteţi la festivalul literar „Mihai Eminescu” de la Dumbrăveni. Ce simţiţi în aceste momente?

- Eu am fost cândva în căutarea paşilor lui Eminescu la Cernăuţi, apoi anul trecut când am venit pentru prima dată la Dumbrăveni m-am bucurat că aici există paşii copilului Eminescu. Este un sentiment deosebit pe care îl trăieşte orice îndrăgostit de Eminescu. Oricine nu concepe neamul nostru fără această figură de legendă. Pentru că Eminescu este o legendă pentru noi. O legendă a neamului nostru. Este lacrima sufletului românesc, prin care trăim cu toţii, prin care ne purificăm moral şi spiritual. Lacrimă prin care prindem puteri pentru că în aceasta sunt concentrate toate simţămintele naţiei de la durere până la bucurie. Iar eu aici, la Dumbrăveni retrăiesc marea bucurie de a fi acolo unde a trăit copilul Mihai.

- Dacă această zi înseamnă atât de mult pentru voi cei din Cernăuţi, unde Eminescu a fost şcolit. Ce se face astăzi pentru Eminescu la Cernăuţi?

- Practic Eminescu este viaţa noastră. Este crezul care ne ţine treji. Pentru Eminescu nu trebuie să faci ceva deosebit, este de ajuns să vorbeşti în limba care ni l-a dăruit nouă. Şi dacă vorbeşti în limba care ni la dăruit pe Eminescu înseamnă că faci tot posibilul şi imposibilul să-l păstrezi şi să-i păstrezi limba.

- Să ne întoarcem puţin la fenomenul politic, pentru că dumneavoastră ca ziarist, ca fost redactor şef al unei reviste vedeţi lucrurile mult mai obiectiv. Cum apreciaţi relaţiile de cooperare dintre România şi Ucraina la ora actuală?

- Deocamdată nu pot spune nimic pentru că noul preşedinte are doar 100 de zile de la instalare. Se va schimba ceva spre bine? Pe timpul lui Iuşcenko România era privită ca un duşman mai ales când a avut „neobrăzarea” de a nu ceda platoul continental, şi l-au câştigat prin procesul de la Haga. Situaţia dintre Ucraina şi România s-a tensionat. Au fost voci care au spus că s-a încălcat Constituţia Ucrainei pentru că Ucraina trebuie să-şi păstreze integritatea teritorială. Pot să-şi păstreze integritatea, dar eu sunt cetăţean al Ucrainei şi nu vreau să-mi fie mie încălcate drepturile pentru că ucrainenii au pierdut un teritoriu care nu le-a aparţinut niciodată. De exemplu acolo unde locuiesc eu nu a fost niciodată teritoriu ucrainean. Herţa până în anul 1940 nu a fost a nimănui decât a românilor. Cum poţi să vrei să-ţi păstrezi integritatea statală când ai în teritoriile tale atâta pământ străin, atâţia oameni care au fost dezmoşteniţi de patria lor care a devenit dintr-odată istorică. Patrie care trebuia să fie patrie mamă şi nu patrie istorică.

- Cum este văzută România în opinia publică din Ucraina?

- Depinde de forţele politice care fac referire la ţara dumneavoastră. Dacă ne referim la cele ultranaţionaliste România este privită cu ochi răi. Nu numai prin faptul că a obţinut platoul continental, care de fapt a aparţinut tot timpul României, dar şi pentru faptul că pe teritoriul ucrainean mai trăiesc şi români. Aceştia au fost special divizaţi în români şi moldoveni pentru că altfel am fi reprezentat a treia forţă din Ucraina după ucraineni şi ruşi, iar pentru a nu mai fi această forţă ne-au împărţit în români şi moldoveni. Au găsit un eunuc al neamului în persoana lui Fetescu care face tot posibilul să îndeplinească comanda politică a Kievului. Iar cu toate problemele de limbă română sau moldovenească un înalt demnitar de la Kiev a recunoscut în 1998 că problema limbii noastre nu este una lingvistică ci una politică şi datorită acestei probleme politice continua minciuna sfruntată că există români şi moldoveni. Dacă eu am fost învinuit anul trecut că-mi bat joc de moldoveni mă întreb cum pot eu să-mi bat joc de moldoveni când şi eu sunt moldovean deoarece sunt născut pe teritoriul Moldovei istorice. Pot eu să-mi bat joc de conaţionalii mei? Eu pot să-mi bat joc de nişte eunuci ca Fetescu care nu merită pic de atenţie din partea noastră pentru că aceştia sunt purtători de steag străin nu purtători ai drapelului naţional, ai limbii, ai istoriei, ai culturii, ai tradiţiei. Acestea sunt înveşmântate în obiceiurile şi datinile pe care le avem de sute de ani. Când am fost la festivalul de poezie „Pavel Boţu” în sudul Moldovei am găsit ţărani şi ţărănci care vorbeau exact ca mine şi când am fost întrebat de unde sunt am spus că sunt un român din regiunea Cernăuţi, iar ei s-au mirat că nu sunt din ţară deoarece vorbesc foarte bine româneşte. Eu am spus că vorbesc aşa cum au vorbit părinţii mei, cum au vorbit şi părinţii lor. La mine în sat este aceiaşi limbă ca şi în sudul Basarabiei, şi atunci de ce se spune că suntem diferiţi? La primăria satului Ceamaşir am întrebat-o pe o fată ce naţionalitate are şi ea mi-a răspuns că este moldoveancă. Am întrebat-o atunci dacă există vreo deosebire între români şi moldoveni iar ea a răspuns că este o deosebire foarte mare. Atunci i-am spus că eu vorbesc româneşte şi ea moldoveneşte, şi am întrebat-o dacă mă înţelege. A recunoscut că da şi nu a putut să-mi spună care este deosebirea între cel două limbi pentru că în realitate nu există. Cele două limbi se deosebesc prin minciuna care a fost promovată decenii la rând. La început de sovietici, apoi de ucrainenii care au preluat de la fosta Uniune Sovietică ceea ce le-a convenit lor?

- Ce credeţi că s-ar putea face pentru îmbunătăţirea cooperării între România şi Ucraina?

- Nu ştiu dacă se poate face ceva. Este nevoie de o raţiune sănătoasă din partea ucrainenilor, de promovarea unei politici conform legislaţiei în vigoare, de respect reciproc şi atunci noi românii din Ucraina am putea să devenim ambasadorii unei prietenii, a unei colaborări strânse cu România. Dar atâta timp cât situaţia noastră este precară, când am fost la un pas de a ne pierde şcolile naţionale nu putem face acest lucru. Eu aş învinui Bucureştiul că este prea amabil în promovarea politicii de protejare a minorităţii din Ucraina. S-a încheiat un tratat bilateral în care este articolul 13, atât de mult lăudat, dar care nu este decât un petec de hârtie şi nimic mai mult. Ori noi ne bucurăm de aceleaşi drepturi de care se bucură şi ucrainenii din România. Deosebirea este că noi suntem cu mult mai numeroşi în Ucraina decât ucrainenii din România. Noi suntem de acolo, născuţi pe pământurile noastre, iar ei au luat traista în băţ în căutarea unei bucăţi de pâine încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare, părăseau Galiţia pentru a găsi o viaţă mai bună. I-am primit în casă, am fost ospitalieri cu ei iar acum ei au ajuns majoritari pe pământurile noastre şi obraznici, pretinzând că acesta este pământul lor. Dacă ar fi să ne potrivim unora dintre aceşti descreieraţi atunci şi Bucureştiul ar trebui să fie al lor pentru că ei susţin că Moldova dintre Prut şi Nistru este tot pământul lor. Interesantă este faza cu republica transnistreană pentru că Ucraina vrea să o înghită. Eu sunt de acord că nu a fost până în 1940 teritoriu românesc dar  este un teritoriu locuit de români, deşi s-au pierdut de acum şi nu mai vorbesc limba. Sunt în regiunea Kirovgrad sate în care se cântă româneşte dar ei nu mai înţeleg ce cântă. Dar ce ne facem cu hoţia de la Cetatea Albă până la Bolgrad, care a fost cedată de Hruşciov Ucrainei pentru a avea ieşire la Dunăre, să creeze un nou stat dunărean. Şi acesta este pământ ucrainean? Atunci care este istoria, ce fel de istorie respectăm noi? Cu atât mai mult cu cât dacii aveau teritorii până la Nipru. Cetatea de la Kameneţ-podolsk s-a constatat că este la origine o cetate dacică, apoi a fost poloneză iar acum au descoperit cercetătorii ucraineni că a fost construită de cazaci. Am fost la Hotin de câteva ori în cadrul unor grupuri din România şi mi-a fost ruşine ascultând ce povestea ghidul turistic. Mă deranjează foarte mult faptul că nu se ţine cont de promovarea tradiţiilor naţionale ale etniilor din Ucraina. Copiii noştri trebuie să se prezinte la diferite festivaluri îmbrăcaţi în costume căzăceşti. De ce îi chinuim pe aceşti copii şi îi punem să se împiedice în şalvarii lor care până la urmă, dacă nu mă înşel, sunt de origine turcă. Nu mă poate lecui nimeni de această boală a mea, este o boală pe care mi-a lăsat-o Dumnezeu odată cu sângele şi limba mamei.

- Aţi amintit aici şi de Moldova. Cum afectează schimbările politice din Republica Moldova relaţiile dintre această ţară şi Ucraina?

- Nu aş vrea să vorbesc despre relaţiile dintre Ucraina şi Republica Moldova. Sper că vor fi bune, dar mai sper şi altceva. Poate că guvernanţii de la Chişinău vor rămâne constanţi în ceea ce au declarat şi că până la urma urmei vor scoate din Constituţie articolul cu privire la limba de stat a Moldovei. Să nu mai fie limba moldovenească şi să fie limba română. Eu aştept să se voteze noul articol în Parlamentul Moldovei, pentru că atunci nu vom mai avea noi problemele pe care le avem acum cu divizarea între români şi moldoveni. Am înceta să mai fim nişte sperietori unii pentru alţii şi nu am mai fi până la urmă numai fraţi de sânge.

- Din câte ştiu au fost nişte discuţii la Palanca în legătură cu delimitarea teritoriului dintre cele două ţări.

- Este vorba despre faptul că frontiera de stat dintre Moldova şi Ucraina a fost trasată în aşa fel încât pentru a se ajunge în Ucraina trebuie să se treacă prin Palanca. Atunci s-a hotărât să se arendeze acel drum. Au vrut să înstrăineze pământurile care au rămas peste linia şoselei. Nu ştiu amănunte dar nu trebuie să fim hrăpăreţi pentru că celor hrăpăreţi nu li se iartă multe păcate. Până la urmă adevărul iese la suprafaţă aşa cum iese uleiul deasupra apei.

- Se respectă drepturile minorităţii româneşti din Ucraina? În ce măsură s-a îmbunătăţit în vreun fel situaţia şcolilor cu predare în limba română? Dar a bisericii româneşti?

- Deocamdată biserica românească rămâne intactă şi totul depinde numai de parohii acestor biserici. Dar pe lângă bucuria pe care am trăit-o în aceste două zile aici la Dumbrăveni am avut şi o mare întristare pentru că noi nu avem acolo parohi de tipul preotului Jaba de aici, un om de o cultură vastă, un mare sufletist, un mare patriot al adevărului păstorit de Dumnezeu. Aş vrea să avem acolo măcar la 10 sate un asemenea paroh, iar ceilalţi să se alinieze lor. Şi să nu mai avem preoţi făcuţi în fugă după trei luni din şoferi, tractorişti sau mai ştiu eu ce. Să avem oameni pregătiţi cu o înaltă cultură, să avem oameni cu pregătire în teologie cum este Gheorghe Zapatinschi, colaboratorul nostru un timp. Dar când s-a strâns cureaua şi s-a redus finanţarea unicului ziar republican de limbă română, creat special pentru apărarea drepturilor noastre, a fost nevoit să plece din lipsă de bani. Acest băiat a făcut teologia în România şi-a obţinut doctoratul în teologie la Bucureşti nu a fost încă hirotonit ca preot, din cauză că nu are banii pe care ar trebui să-i plătească la mitropolie, apoi un asemenea preot deştept nu prea le trebuie ucrainenilor.

- Aţi avut vreodată probleme la trecerea frontierei?

- Mai demult, în anul 2000 când am venit în România şi aveam cu mine un set de ziare „Concordia” iar autocarul a fost ţinut 3 ore din motivul că vameşii căutau să traducă în limba ucraineană ce scrisesem eu în „Concordia”. Până nu am elucidat problema şi până nu i-am lămurit că sunt redactor şi că am semnat la Kiev că am luat la cunoştinţă de anumite ordine şi legi pe care le respect, şi nu scriu în „Concordia” nimic anticonstituţional, şi totul corespunde literei legii adoptat de parlamentul ucrainean. I-am rugat să nu mai terorizeze pasagerii care au suferit din cauza mea atâta timp. I-am ameninţat că dacă ne mai reţin mă întorc la Cernăuţi şi mă adresez instanţelor internaţionale pentru drepturile omului şi s-au îndurat să ne lase să trecem. În ultimul timp nu am avut nici un fel de probleme la niciuna dintre cele două vămi. În ultima perioadă parcă sau mai domesticit şi grănicerii ucraineni.

- Vă mulţumesc.

- interviu cu academicianul Vasile Bahnaru -

- Stimate domnule profesor am dori să cunoaştem care este situaţia cercetării în Republica Moldova.

- Ce aş putea să spun despre cercetare? Institutul de filologie, al cărui director sunt, şi-a axat activitatea de cercetare pe o linie magistrală – limba, literatura şi folclorul din Basarabia în context românesc şi general european. E o încercare de a orienta cercetarea în conformitate cu politica zilelor noastre, cu politica Comunităţii Europene şi mai ales cu cea a României.

- În perioada de redeşteptarea naţională dumneavoastră aţi fost mereu un sprijinitor al limbii române. Ce au însemnat acele vremuri pentru basarabeni gândindu-vă acum după 22 de ani de la acele evenimente?

- Când a început mişcarea noastră de eliberare naţională, aceasta a fost mult favorizată de politica promovată pe atunci de Gorbaciov, politică numită „perestroika” sau „restructurare”, care presupunea o transparenţă a activităţii politice, economice şi ştiinţifice. Această politică a lui Gorbaciov a fost propice pentru a ne promova identitatea naţională, inclusiv limba şi pentru a o numi aşa cum este firesc, limba română. M-am antrenat şi eu în această „bătălie” care în multe privinţe chiar a fost o bătălie, fapt pe care puteţi să-l confirmaţi şi dumneavoastră care aţi fost pe la noi în acea perioadă şi aţi văzut pe viu cum se desfăşurau evenimentele. Probabil că nicăieri în lume nu s-a consumat atâta hârtie şi atâta cerneală pentru a demonstra lucruri arhicunoscute. Ca şi cum s-r fi bătut în uşi deschise. Toţi ştiau care este adevărul dar oficialii îl negau din considerente politice şi ideologice. Pentru că tot ce au făcut sovieticii s-a făcut în scopul îndepărtării basarabenilor de matca lor de origine. Au înfiinţat un nou popor, cel moldovenesc, şi o nouă limbă. Atunci în 1987 – 1988 a fost momentul potrivit pentru a readuce în actualitate şi problema limbii care nu era utilizată, pretutindeni fiind folosită limba rusă. Am folosit ca motiv denumirea statului de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească pentru a cere ca şi limba oficială să fie cea moldovenească şi să se revină la alfabetul latin. De altfel în legea aprobată de acel parlament sovietic moldovenesc se stipula că limba respectivă funcţionează pe baza grafiei latine pentru ca să nu se mai găsească vreun descreierat care să dorească revenirea la alfabetul chirilic. Atunci s-a consumat multă energie şi mult suflet pentru a readuce la viaţă limba noastră, limba română. Sâmbetele şi duminicile Chişinăul era plin de oameni care se adunau la teatrul de vară şi defilau prin tot oraşul, până la gară şi înapoi, cu exuberanţă şi plăcere, care erau convinşi de dreptatea cauzei şi de victorie. Pe urmă, la Marea Adunare Naţională din august 1989, care a precedat şedinţa parlamentului care a consfinţit revenirea la grafia latină şi la limba română, au participat circa un milion de oameni la care am văzut o unitate extraordinară. Credeam că vom obţine multe. După podul de flori din 1990 credeam că unirea se va realiza foarte repede dar nu a fost să fie. Au apărut partide noi şi mulţi dintre cei care au participat într-un fel sau altul la redeşteptarea naţională s-au pripăşit prin consiliile municipale, sau prin alte structuri de stat şi imediat au început să se căpătuiască. Ba cu un lot de pământ, ba cu una ba cu alta, şi s-a înmulţit numărul de partide, radicali, comunişti, social-democraţi. S-a terminat cu eliberarea naţională şi a început lupta de interese care se manifestă şi în prezent. Oricum nu disperăm. Sperăm că Dumnezeu va fi cu noi şi că până la urmă vom învinge. Chiar dacă se promovează ideea integrării europene, au nu văd integrarea Republicii Moldova fără o unire cu ţara. Eu am fost în guvernele lui Mircea Druc şi Muravschi responsabil general în departamentul pentru edituri, poligrafie şi comerţul de cărţi. Funcţie care nu mai există acum dar care atunci avea o importanţă destul de mare şi sunt bucuros că am reuşit să fac o serie de acţiuni. Am participat la primul târg de carte de la Bucureşti în 1991, târg organizat la un nivel foarte înalt. Eram toţi sinceri, lipsiţi de interese meschine şi partea română şi partea basarabeană. Pe urmă, pe lângă acest târg de carte unde cea basarabeană a avut succes, am reuşit să deschidem o librărie la Iaşi iar cei din Iaşi au deschis o librărie aici. Pe urmă din cauza altor interese au intervenit persoane private şi au dispărut aceste librării.

- Aţi făcut parte şi din Frontul Popular fiind unul dintre cei care s-au expus foarte mult. Ce a însemnat Frontul Popular de atunci, ce a însemnat Frontul Popular condus de Iurie Roşca?

- A fost o perioadă frumoasă. Cineva spunea că „revoluţiile le fac nebunii şi roadele le culeg şmecherii”, aşa a fost şi la noi. Cu părere de rău trebui să spun că unii dintre cei care au fost la baza constituirii Frontului Popular, între care Andrei Vartic, au trecut în lumea celor drepţi. Forţele s-au dispersat. Idealul foarte clar al frontului popular de până în 1994 – 1995, sub dictonul „suntem români”, a dispărut. Au intrat în joc interesele egoiste. Îmi vine greu să vorbesc despre asta pentru că cea mai mare parte a membrilor de atunci este încă în viaţă şi fiecare dintre ei are o interpretare proprie a evenimentelor. S-a făcut o treabă bună şi Iurie Roşca a continuat-o o perioadă, până când a făcut alianţă cu comuniştii. Nu sunt eu omul care să-l condamne. Poate că a avut şi motive, şi mă gândesc la interesele economice. Mulţi l-au trădat şi pentru a salva ce se mai putea a făcut înţelegeri cu comuniştii. Oricum mă bucur că după 20 de ani a apărut o nouă generaţie de politicieni. O bună parte dintre ei sunt absolvenţi ai universităţilor din România, între care şi Vlad Filat. Nu mai sunt copiii care pot fi îndobitociţi, prostiţi în sensul că li se pot vinde teorii de genul că sunt moldoveni, că sunt de altă naţiune. Au altă mentalitate iar noua generaţie ştie foarte bine ce limbă vorbeşte şi care este identitatea sa naţională. În 1990 eu am fost preşedintele comisiei pentru selectarea tinerilor care urmau să plece la studii în ţară şi pe cei mai mulţi îi cunosc personal. Pe unii i-am promovat, pe alţii i-am întâlnit în timpul vizitelor de la Cluj, Iaşi sau Bucureşti, unde am întreţinut relaţii. Această deschidere la studii a avut un rol benefic pentru oamenii politici actuali din Basarabia. Sigur că tineretul de astăzi este altfel decât eram noi. Noi eram idealişti şi ne hrăneam cu idei naţionale pe care nici acum nu le ascundem. Credeam şi credem sincer în posibilitatea unirii. Cei de astăzi sunt altfel. Ei sunt educaţi altfel. Sunt copiii internetului, ai afacerilor şi al interesului material. E bine atunci când ideea naţională coincide cu interesul material, dar spre nenorocul nostru nu întotdeauna acest aspect domină gândirea oamenilor noştri.

- O să vă adresez o întrebare destul de problematică. În luna noiembrie vor fi alegeri. Comuniştii atacă pe toate fronturile, lovesc neprincipial şi simt o oarecare teamă legată de revenirea la putere a comuniştilor. Ce credeţi despre aceste alegeri?

- Eu nu am răsfoit încă presa de azi şi nu ştiu ce decizii s-au mai luat. Ştiu că ieri era şedinţa parlamentului, dar voi afla astăzi ce s-a decis. Una dintre sarcinile lor de bază este să păstreze această alianţă fragilă cu orice mijloace. Altfel victoria se îndepărtează iar pentru mulţi ani înainte. În ceea ce priveşte alegerile nu mă pot pronunţa categoric în ce măsură e bine sau e rău ca acestea să se petreacă în toamnă, dar este cert că trebuie să aibă loc pentru a se respecta prevederile Constituţiei. Sunt nişte disensiuni între partide deoarece, în opinia mea, mulţi reprezentanţi ai alianţei luptă unii împotriva altora fără să conştientizeze că au un alt duşman mai important. Partidul comuniştilor a pierdut teren dar să nu ne creăm iluzii că ar fi ajuns un cadavru. Atacurile lor sunt justificabile din punct de vedere logic. Cel care se îneacă ce face? Se agaţă de orice pai. Ei vor lupta până în pânzele albe pentru a-şi apăra interesele, pentru a intra din nou în parlament. Dar asta e o altă problemă, mai important este ca, comisia constituită de preşedintele Ghimpu, de examinare şi combatere a urmărilor regimului totalitar comunist să-şi spună cât mai repede cuvântul, să prezinte documentul final şi totodată preşedintele Ghimpu să prezinte un raport în faţa parlamentarilor. Ar fi bine ca concluziile acestei comisii să fie dure în sensul de a fi interzise orice însemne comuniste, inclusiv comuniştii să fie interzişi, pentru că ideea comunistă nu aduce altceva decât teroare şi îmbogăţirea liderilor acestui partid.

- De când nu aţi mai fost la Tiraspol? Pentru că aveţi studenţi de acolo, oameni care practic au realizat faptul că sunt români.

- Nu am mai fost acolo din 1990 când am participat la şedinţele organizaţiilor locale ale Frontului Popular. Atunci erau acolo lideri precum Ilie Ilaşcu, Ştefan Urâtu, Ivanţoc, iar şedinţele se ţineau în clădirea institutului pedagogic din Tiraspol. Atunci am fost şi la Bender la Tighina. Erau vremuri frumoase. Acum am impresia că cei de la Tiraspol au o listă neagră a oamenilor care au activat şi activează în direcţia ideii naţionale şi e riscant să mergi în acea zonă pentru că s-ar putea să nu te mai întorci.

- Ce îi rămâne Republicii Moldova din Transnistria?

- Dumnezeu mai ştie. Este zona localităţii Coşniţa care se subordonează Republicii Moldova dar totodată Tighina care se află pe acest mal este în subordinea Tiraspolului. Rămâne să spunem că această entitate nu ar exista nici 24 de ore dacă nu ar fi susţinerea tacită a Moscovei. Moscova afirmă că susţine integritatea teritorială a Republicii Moldova dar îşi menţine trupe acolo, apără interesele economice ale Transnistriei, aşa că aceste tratative care se desfăşoară la insistenţa OSCE reprezintă o stratagemă rusească pentru a crea aparenţa unei activităţi, dar care nu are nici un rezultat. Ei conservă această stare de lucruri din Transnistria şi sunt principalii vinovaţi.

- Dacă aceasta este situaţia în Transnistria, guvernul de aici are dialog cu ei?

- Am înţeles că se încearcă un dialog. Este un vicepriministru care se ocupă de zona respectivă şi se pare ce se face ceva în această direcţie, deşi eu nu cred în rezultate eficiente până când nu se decide Moscova. Dacă Rusia doreşte pune capăt şi mâine regimului de la Tiraspol. Dar interesul lor este geopolitic şi ei fac aceasta pentru a ţine în şah şi Basarabia şi România.

- Ce aşteptaţi de la România?

- Susţinere în continuare, dar nu în sensul de a ne hrăni ca pe nişte porcine. Suntem în stare să muncim şi singuri şi să producem bunuri de consum. Să ne ajute să ne unim pentru a trăi în condiţii omeneşti, în spiritul românesc şi european.

- Dumneavoastră aţi obţinut cetăţenia română?

- Nu am obţinut-o şi nici nu am de gând. Eu merg pe ideea că nu vreau să intru în România pe uşa din dos. Vreau să facem unirea şi atunci devenim automat cetăţeni români. Eu am rămas la această idee încă din anii 90 şi sper că se va realiza cândva.

- Vă mulţumesc.

Interviu realizat de Mihai Sultana Vicol

Preluat din revista „Flacara lui Paunescu”

La 4 km de Rădăuţi, se află o ctitorie ştefaniană unică în coronamentul de mănăstiri şi biserici zidite de vrednicul de pomenire voievod moldav, biserica cu hramul “Înălţarea Sfintei Cruci” (14 sept., n.red.), una dintre cele mai controversate construcţii eclesiastice din vremea domniei sale, poate pentru faptul că ea reprezintă adevăratul stil arhitectonic ştefanian şi nu cel pe care îl regăsim aparent la celelalte construcţii similare de atunci. Ca detectiv istoric (profesie liberală în ţările spaţiului anglo-saxon, echivalentă la ei cu cea de criminalist la noi, n. red.) am pornit, aşadar, să fac o investigaţie pe cont propriu şi să văd de ce anume Ştefan cel Mare şi-a ridicat tocmai la Volovăţ o astfel de ctitorie, în jurul întrebării: Şi-a căutat voievodul o anumită origine maramureşană sau una de factură dinastică ori se considera, ca la Pătrăuţi, continuatorul basileilor de la Bizanţ? Răspunsul la tripla întrebare mi l-a oferit chiar părintele paroh Dumitru Valenciuc, care mi-a lăsat, ca istoric, multe portiţe deschise spre o investigaţie de profil. Necropolele domneşti de la Mănăstirea Bogdana din Rădăuţi, ne dezleagă o posibilă “enigmă”, surprinsă în penultima parte a întrebării: Ştefan îşi căuta o descendenţă nobilă de la Dragoş Descălecătorul, prin Bogdan Întemeietorul şi până la dânsul, iar, acel Dragoş, trimis de coroana maghiară, trece Munţii Carpaţi şi se stabileşte în viitoarea marcă (provincie de graniţă, organizată defensiv, după model Carolingian, adoptată în mai multe state central-europene de rit apusean, n. red.), Moldova. Aceasta urma să apere teritorial Ungaria de posibilele incursiuni tătărăşti. Să fi fost Volovăţul o primă capitală incipentă a tânărului stat? Probabil că da, căci Dragoş, îşi va construi la Volovăţ o biserică de lemn cu hramul “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului sau Ovidenia”, către anul 1353, deci cu o sută de ani înainte de căderea Bizanţului sub otomani, unde se pare că a şi fost înmormântat şi care azi se află la Putna, pe dreapta, cum mergi pe aleea înspre sfânta mănăstire, strămutată la Putna de Ştefan şi, potrivit unei tradiţii orale, într-o singură noapte. Oficial, capitala lui Dragoş se afla la Baia, însă, nu putem fi siguri şi, dacă era la Baia, de ce Dragoş şi-a construit o biserică la Volovăţ, unde să-şi doarmă liniştit somnul de veci? Sub domnia lui Alexandru cel Bun, un boier de ţară, Giurgiu de la Volovăţ îşi construieşte o reşedinţă de curte şi o biserică ale cărei temelii se păstrează şi azi. Aidoma alianţelor politice de azi, lucrurile se petreceau similar şi în Moldova acelor vremi, iar unele zone ale ţării, ferite de invazii, dezvoltau un potenţial economic demn de invidiat. Citind printre rânduri şi pe critică de text un hrisov domnesc de la 15 decembrie 1421 prin care Alexandru cel Bun îi dăruieşte fostei sale soţii Rimgailla, sora regelui polon, târgul Siretului şi Volovăţul cu satele, morile, iazurile şi vămile adiacente, numai pe timpul vieţii ei, ne dăm seama că Volovăţul era un târg domnesc, înfloritor odinioară ca şi fosta capitală Siret, cel puţin economic. Daniile domneşti reînnoite, în care era cuprins şi Volovăţul, nu se opresc aici, însă, ceva se întâmplă sub domnia lui Ştefan cel Mare. Foarte probabil între 1490-1500, vrednicul de pomenire Ştefan Voievod (voievoda însemna în slavonă, şeful suprem al oastei de ţară, n. red.), constrâns poate de vârstă ori poate de cangrena de la picior sau temându-se în sine pentru succesiunea-i dinastică, ia o decizie: "vrând să facă evlavie Mănăstirii Putna", mută la acea Mănăstire vechea biserică de lemn a lui Dragoş. În ultimii săi ani de viaţă, între 1500-1502, Ştefan cel Mare ctitoreşte actuala biserică "Înălţarea Sfintei Cruci", singura ctitorie ştefaniană păstrată în forma originală în Depresiunea Rădăuţilor. Prima menţiune despre această biserică o avem de la cronicarul român Nicolae Costin (1660-1712), care, în "Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601", constata, cel puţin două adevăruri incontestabile: că la Putna exista, cu mult înaintea redactării "Letopiseţului" său, o biserica de lemn despre care bătrânii afirmau că Dragoş a construit-o la Volovăţ, iar Sfântul Ştefan a mutat-o la Putna şi că Ştefan cel Mare a construit la Volovăţ o biserică din piatră, despre care, aceeiaşi bătrâni, afirmau că a fost ridicată pe locul celei dintâi. Sunt, desigur, multe întrebări fără răspuns: De ce Ştefan şi-a ridicat biserica actuală pe locul fostei biserici a lui Dragoş, strămutată la Putna? De ce a ţinut să-şi dăltuiască în piatră un stil propriu? Şi, de ce nu sunt banii necesari spre a nu pierde acest monument, peste care se aşterne încet, dar sigur, patina timpului? Şi dacă ne gândim bine, în timp ce Henric al VIII-lea Tudor zidea pe hârtie viitoarea Reformă Anglicană, Ştefan cel Mare îşi căuta originile-i maramureşene chiar la Volovăţ. Poate că adevărul e undeva la mijloc ori, poate, persoane abilitate vor dori să reînvie tradiţiile înaintaşilor...